Text & Foto: Denisa Braniște

Eu sunt copilul căruia tatăl îi promite aproape în fiecare lună că o să îi cumpere o bicicletă. Fapt ce încă nu s-a materializat, fiindcă probabil speră să ma ambiționez așa de tare încât măcar de data asta să strâng și eu niște bani, și să îmi cumpăr bicicleta aia singură. Momentan mă descurc binișor cu longboard-ul și mă entuziasmez enervant de tare în alea două-trei zile din an în care am ocazia să mă plimb cu bicicleta. Vă spun asta despre mine fiindcă urmează să vă povestesc cum a fost primul concurs important de ciclism la care am luat parte. Ca spectator, nu ca participant, și să fac astfel clar faptul ca vă relatez întamplările din perspectiva de om „proaspăt inițiat” în ale competițiilor de acest gen.

Asta-s eu, cea fară de bicicletă, după aproximativ 10 ore la Prima Evadare

Duminica asta, în timp ce alții ca mine abia se puneau la somn, sau înca petreceau în Centrul Vechi, eu am mers la Prima Evadare. Surprinzător, nu mi-a fost greu să mă trezesc. Mi-a fost mai greu să adorm, fiindcă așa sunt eu când urmează să fac lucruri mai mult sau mai puțin noi: mă entuziasmez tare și sunt mai agitată decât un beagle. Pentru cei dintre voi care nu știu, Prima Evadare este un concurs de ciclism cross country care se desfașoară în fiecare an, între București și Snagov. Practic, din 2009 încoace, la fiecare început de sezon, peste 2500 de rideri se întrec pe un traseu de 55 de kilometri prin păduri și drumuri de țară, implicit prin bălți, nămol, gropi și pietre. De ce atât de mulți? Pentru că Prima Evadare nu doar marchează începutul sezonului, ci este și cea mai mare, importantă și „prietenoasă” competiție de acest gen din estul Europei.

Încalzirea echipei Giant

Am ajuns la Academia de Poliție, locul de unde se dădea startul maratonului, puțin după ora 8. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut cât de mulți oameni se pot aduna pe o singură stradă. Când am aflat că sunt aproximativ 3000, mirarea mi-a fost mare. Nu mai văzusem în viața mea atâtea biciclete la un loc. După mirări, mici plimbări de încălzire încolo și-ncoace și salutat oameni, bicicliștii și-au făcut încălzirea, și-au ocupat încetul cu încetul locul la linia de start, iar la ora 10 au pornit să se întâlnească cu bălțile alea de care vă ziceam. Coada la start a fost de aproximativ 100 de metri și am aflat că în fiecare an primești numărul echivalent cu locul pe care ai terminat cu un an în urmă. Deci, chiar dacă nu ajungi pe podium, important e să avansezi în fiecare an, pentru a avea un loc mai bun la start. A fost chiar emoționant momentul în care au pornit; genul ăla de emoție care te lasă cu un gol în stomac de care nu scapi nici cu toată mâncarea din lume, până nu ajunge primul om la finish.

Cei norocoși, care-au prins locuri în primul rând

Și ceilalți, de la coadă

După start am plecat la Snagov. Cu mașina, că nu mă ține să merg atât pe longboard. Am ajuns acolo pe ploaie și m-am dus în recunoaștere pe la corturile sponsorilor și ale echipelor participante, am și socializat, că doar sunt ființă socială, am făcut câteva poze și-am încercat să aflu cât mai multe lucruri despre ce se întâmplă acolo. Fără să îmi dau seama, pe pajiște se strânseseră câteva sute de oameni și deja se așteptau primii „supraviețuitori” ai traseului – învingătorii! Am fugit repede la finish să prind și eu două trei cadre cu fericiții câștigători. M-am învârtit cred că un sfert de oră printre copii cu trompete și alți susținători cu pancarte ca să-mi găsesc un loc bun. Și-au ajuns primii. Momentul ăla a fost de 10 ori mai emoționant decât cel de la start. A fost atât de intensă toată atmosfera încât vreo 20 de secunde n-am mai respirat. Primii cinci au ajuns la o distanță foarte mică unul după celălalt, murdari de nămol din cap până în picioare, și-au picat cu tot cu bicicletele pe jos, frânți. Pun pariu că aveau în cap doar nămol. Și apă. Și poate mâncare.

Primul concurent care a terminat traseul, Marius Petrache

Răzvan Jugănaru, locul 3, imediat după ce-a trecut linia de finish

Am mai stat vreo 10 – 15 minute la finish, după care am plecat să văd ce se mai întâmplă în jur. Cei care ajunseseră abia reușiseră să își tragă sufletul, și-am văzut că deja se făcuse coadă la spălat bicicleta. Cei care nu aveau răbdare să stea la rând, s-au băgat cu tot cu bicicletă în lac. Recunosc că m-am amuzat puțin de fețele lor murdare și de felul în care au picat când au ajuns, dar adevărul e că am rămas surprinsă de cât de dăruiți sunt acei oameni pasiunii lor. Pentru ei nu e doar mers pe bicicletă, e modul lor de a trăi.

Pe la 4 după-amiaza mă luase oboseala, așa că am început să mă plimb într-o parte și în alta, să felicit oamenii pe care îi cunoșteam pentru performanța lor. La 5 a avut loc premierea, alt moment emoționant, care s-a lăsat cu îmbrățișări, pupături, confetti și șampanie peste tot. Eu aș fi băut-o, n-aș fi irosit-o așa. But then again, eu n-am câștigat nicio competiție de ciclism, nu știu care-i protocolul. La premiere am aflat că erau și copii de 4-8 ani în competiție. Copii de 4-8 ani care, împreună cu părinții lor, au pedalat 55 de kilometri prin pădure! Wow! Le-au dat și lor șampanie, din aia pentru copii.

Bicicleta asta a văzut multe

Când la „dușuri” e coada prea mare, lacul pare o opțiune mult mai bună

Cât nu m-am plimbat printre corturi și suporteri, m-am odihnit la umbra cortului Giant. Cunoscusem o parte din echipă abia cu o zi în urmă și-am crezut că o sa mă simt ciudat între ei. Însă n-a fost așa. Bicicliștii sunt niște oameni atât de faini, încât chiar dacă nu te cunosc, tot te salută și te întreabă ce mai faci sau cum te simți între ei (sau poate doar bicicliștii Giant sunt așa?).  Când au început să ajungă concurenții la cort (mare parte dintre ei destul de repede, bravo băieți!), atmosfera s-a schimbat total. Nu mă așteptam ca oameni care pedalează așa de mult să aibă ăn continuare atâta energie. Am furat și eu din energia aia, altfel n-as fi rezistat, m-ar fi luat somnul. Pareau frânți, fericiți și ușurați că s-a terminat. Și-așa echipa Giant, desparțită cu ore în urmă la Academia de Poliție, s-a reunit la Snagov; unii mai murdari, alții mai puțin, dar toți îmbrăcați în noul lor echipament și cu un mare zâmbet pe față. M-am simțit super în mijlocul lor, și-abia aștept să-i revăd la concursuri.

Cortul Giant la start, și echipa sub acoperișul lui

Și astfel a trecut și ziua de duminică. Când a apărut în sfârșit soarele în toată splendoarea lui, eu m-am urcat în mașină și m-am întors în București. Tot drumul mi-am derulat în minte toate momentele: startul, finish-ul, aruncatul de șampanie etc. Am tot încercat să îmi imaginez cum a fost pentru concurenți, dar nu pot să mă pun în locul lor, să aflu cum se simt. Pentru mine nu a contat cine-a ajuns pe podium. Pentru mine e de-ajuns că termini acel traseu, și ești câștigător. Mă bucur c-am ales să merg acolo, a fost o experiență foarte faină, și deja mi-am făcut planurile pentru următoarea competiție. Nu promit să mă apuc și eu de ciclism, și nici nu încerc să va conving pe voi s-o faceți. Dar vă recomand cu drag  să mergeți măcar o dată la un concurs de genul, chiar dacă doar ca spectator. It will blow your mind away!

Câștigatorii categoriei „Elite Open”

Top 5 lucruri care mi-au plăcut la Prima Evadare:

• Locul în care a fost finish-ul(Complexul Astoria din Snagov). După atâta București, parcă mi-era dor de-o pădure.
• Fotoliile celor de la Samsung, care erau incredibil de confortabile.
• Miile de oameni care au reușit să termine traseul cu bine și să aibă în continuare energie pentru socializare, ceea ce mie mi se pare incredibil.
• Bicicletele pline de noroi, care te ajutau să îți închipui ce-au îndurat oamenii aia în pădure.
• Încălzirea echipei Giant.

Top 5 lucruri care nu mi-au plăcut la Prima Evadare:

• Copiii cu trompete, din cauza carora urechile mi-au fost înfundate câteva ore după.
• Baia din complex. Not cool, man!
• Oamenii care se puneau în fața mea când abia îmi găsisem punctul de stație, ca să îmi iasă și mie niște poze ok cu cicliștii.
• Vremea nehotărâtă – ba era soare, ba ploua; ba îmi puneam bluza pe mine, ba o dădeam jos.
• Deșeurile aruncate prea departe de gunoi.

Și ca să vedeți că nu am fost doar gură cască pe acolo vă las să admirați fotografiile pe care le-am făcut, aici și aici.

Ride Life 😉